Luna fără plastic, până acum. Ah, și o divagație pe tema unei vieți mai simple și mai naturale.

Am promis că revin cu updates și totuși nu am făcut-o până acum, pentru că povestea e „simplă”: fac slalom printre produse și încerc să găsesc și să cumpăr doar chestii cu 0 plastic în compoziție sau variante cu cât mai puțin plastic posibil. Important este să îți aduci aminte de chestiune la fața locului și să nu aluneci pe panta periculoasă a shoppingului impulsiv :) Ziceam data trecută că acest challenge mă va obliga să îmi challenge și nevoile personale, sau dorințele, mai exact (care pot fi adevărate, sau nu). Pentru că una sunt nevoile și cu totul alta sunt dorințele (care, de cele mai multe ori, nu sunt reale deloc). Și pot să zic că am avut o revelație: chiar am nevoie de toate chestiile alea pe care le cumpăram de obicei sau uneori? Nu. Povestea e extrem de simplă. Și, în esență, nu e vorba de o privațiune (deși ăsta a fost motivul care mi s-a invocat atunci când am încercat să îi conving pe alții din casă să renunțe la plastic). Pentru că a renunța la pungile de chips sau pop corn sau pachetele alea de nu zic care prăjituri sau biscuiți sau ciocolată în două straturi de plasticării sau sticlele de suc... nu intră la categoria privațiuni (cel puțin pentru mine). Din contră, îți faci, chiar, un mare și imens bine:). Realizezi că, în multe cazuri, ceea ce face bine planetei îți face, în același timp, un mare bine și ție personal. Toate sunt legate:)

Dar am început și un alt fel de challenge. Încerc să îmi simplific viața și să trăiesc cât mai natural, în general. Mi-am dat seama că sunt înconjurată de un milion de lucruri care nu fac decât să mă distragă de la chestiunile cu adevărat importante. Un milion de lucruri cumpărate în accesele alea de shopping impulsiv, pe care am avut senzația că le doresc cu adevărat sau că am nevoie de ele, realitatea fiind cu totul alta. Probabil că vă întrebați cum pot aceste obiecte să te distragă de la lucrurile cu adevărat importante. Păi, e simplu: orice chestie care se găsește în raza ta vizuală îți distrage atenția, chiar și pentru o fracțiune de secundă. Ați încercat vreodată să meditați sau doar să vă relaxați într-o încăpere care geme de obiecte, majoritatea în dezordine pentru simplul motiv că sunt prea multe și percepția noastră nu mai poate ține pasul în a ne ajuta să le categorizăm și, ca urmare, să le organizăm? Câte din astea sunt cu adevărat esențiale pentru noi? Acoperă o nevoie reală? Spun ceva sufletului nostru? Au o valoare spirituală? Multe din ele nu pot răspunde afirmativ la nici una din întrebările de mai sus. Toate astea s-au adunat în timp și multe dintre ele le-am achiziționat doar din impuls, fără o nevoie reală.

Și problema nu se oprește la chestiunile pur materiale (fizice). De câte ori nu ați deschis calculatorul cu gândul de a lucra la ceva important și ați primit un mesaj pe Facebook, de exemplu (pentru cei care au setat să primească pe mail notificările), cum că nu știu cine vă invită la nu știu ce eveniment (sau altceva) și impulsul imediat următor a fost log in to Facebook? De aici mai e doar un pas: studiezi problema invitației și eventual te decizi să îi dai curs, dar apoi vezi că unul din prietenii tăi (cu care nu ai mai vorbit, de fapt, de vreo 20 de ani) și-a postat niște poze de la ultima lui excursie în... să zicem Caraibe (vreo 100, dar nu strică să le vezi și tu, că doar cine știe când ajungi în carne și oase pe acolo), apoi altul postează un link de pe YouTube și te duci și la ăla să îl vezi și... etc etc În final, planul tău de a lucra la chestia aia importantă s-a dus pe apa Sâmbetei, cel puțin pentru o jumătate de oră pe care ai pierdut-o pe FB total aiurea.

Ideea e că, zilnic, suntem bombardați cu „stuff”: informații, reclame, produse, obiecte... și mesajul care se găsește la baza acestui bombardament este același: „Trebuie să ai mai mult. Și mai mult. Și mai mult.” (De parcă altfel nu poți fi fericit sau împlinit...) Sau, pe alt plan: „Trebuie să o fac și pe aia, că așa se cade sau așa trebuie. S-o trec pe listă.” Câte lucruri le facem numai pentru că așa se obișnuiește, sau așa se cade, sau așa „trebuie”?

Ne umplem viața cu chestii. Și printre toate acele chestii, lucrurile pe care ni le dorim cu adevărat sau care sunt importante cu adevărat, se pierd, îngropate, înecate, prăfuite, ascunse.

Veți zice: „Ce contează un email sau o logare la Facebook? Ce contează că am mai achiziționat o cremă nouă (chiar dacă nu aveam neapărată nevoie)?”. Contează. Pentru că se adună. 1 minut colo, 10 colo, stai să văd dacă a mai scris cutare ceva pe blog, hmm, un link interesant, ia să vedem... Chiar și crema aia nouă. Da, da. Crema aia nouă va ajunge pe un raft. Mai aveai vreo 20 pe lângă ea, deja, fiecare pentru un scop precis, chipurile. În curând însă, le pierzi socoteala, cu tot cu scopurile lor precise (știți voi: de față, de ochi, de picioare, de corp, de zi, de noapte, de iarnă, de soare, de ploaie și vânt.... cine mai știe?). Veți zice să dacă ești ordonat și organizat nu e o problemă, nu? Dar de ce să te chinui să te organizezi când lucrurile ar putea fii de 1000 de ori mai simple din start?? Chestiile inutile (fie că sunt creme sau suveniruri achiziționate din impuls, fie că sunt subscripții la bloguri sau liste de discuții, fie că sunt o serie de responsabilități sau chestii de făcut trecute pe listă doar pentru că „vrem să avem o viață plină” sau ne e greu să spunem nu) ar putea fi filtrate și eliminate din prima. Simplu. Ia încercați să filtrați un pic informațiile care vă bombardează, sau obiectele pe care le achiziționați, sau activitățile pe care le întreprindeți din virtutea inerției fără să fie nevoie să le faceți, sau să consumați cremele alea înainte de a ceda impulsului de a mai cumpăra unele noi etc. Parcă se mai clarifică lucrurile un pic, nu? Vine primăvara și faimoasa „curățenie de primăvară”, cu și mai faimosul „decluttering”. Eu am început de pe acum. Azi un colț de masă (vorba vine, pentru că toate mesele de la mine din cameră sunt rotunde:)), mâine un raft, poimâine raftul din baie. De cosmetice v-am mai povestit: consum tot ce am deja și le înlocuiesc cu chestii făcute în casă, din ingrediente naturale (ce pot să îmi fac singură), refolosind recipientele pe care le am deja (mai ales alea din sticlă). Nu încerc să mă debarasez de toate odată, toată casa, într-o zi, pentru că e imposibil. Dar, încet-încet, în timp, le voi elimina. Chiar numai și la gândul ăsta, și parcă mi s-a mai limpezit mintea:). Freedom:).

Dar gata. O să închei. Mai adaug doar câteva chestiuni legate de tema de la care am pornit: plasticul. Personal, am scăpat fără să mai achiziționez nici o sticlă de plastic de apă (de 2-3 săptămâni beau doar apă de la chiuvetă și, nu, n-am murit încă!:)) și nici o pungă de plastic nouă. Îmi închipui că vânzătoarele zic că sunt cam nebună când le refuz, but do I really care what they think? Not really. Chiar este mai importantă alegerea de a nu mai alege plasticul decât părerea unora sau a altora. Anyway, am dat-o în bară cu „comenzile speciale” ale altora (a se vedea motivul privațiunilor invocate mai sus; ceea ce e ok, nu pot să oblig pe nimeni; plus că focusul acum este de a mă schimba pe mine și să îmi dovedesc că se poate), așa că tot am achiziționat vreo 3 sticle de suc și vreo 2 bidoane de apă plată din alea de 5 litri. Mai sunt o serie de produse care nu am reușit cu nici un chip să le găsesc fără ceva plastic în ele sau pe ele, ca de exemplu: cașcaval (din ăsta mai manânc, uneori, dar cred că o să renunț), iaurt (nu eu), carne de pui, cozonac (not me, again, dar tot nu m-am putut abține să fur o felie, dacă tot îl cumpărasem), suc în tetra pak cu capac de plastic (nu eu), lapte (tot tetra pak, care conține plastic în compoziție by default, dar măcar am trecut la cutiile fără capac înșurubabil din plastic, adică alea simple la care trebuie să le tai un colț). Pâine: am găsit o brutărie locală care vinde pâine ca la mama ei fără ambalaj din plastic (altfel aș fi fost obligată să înghit franzelele alea oribile!).

And, as a side note: acest experiment m-a făcut să conștientizez cât plastic intră în viața noastră de fapt, zi de zi, fără să realizăm de cele mai multe ori, și cât de dependenți am devenit de acest plastic. Și ce iluzie este reciclarea plasticului. Chiar și pe la case mai mari e o iluzie, nu mai zic nimic de România. La mine în zonă, cel puțin, tomberoanele alea de colectare selectivă sunt doar de ochii lumii. Conținutul ajunge la aceeași groapă de gunoi, la grămadă cu restul. Adică în natură. Și în momentul când începi să urmărești fluxul de plastic intrat prin achiziționarea lui din comerț, pe care altfel îl ignorai, începi să te îngrozești de cât rău faci naturii și ție însuți fără să fii conștient, măcar, de asta...