Natura însuflețită. Natura sacră.

„Dacă ai trăi o viaţă în care ar trebui să te bazezi pe pământ pentru ca acesta să te susţină mai degrabă decât pe magazinul local; dacă te-ai baza pe discernământul tău mai degrabă decât pe tehnologie, atunci ai vedea lumea dintr-o perspectivă mult diferită faţă de aceea din care o priveşti acum.

Probabil că ai fi crescut învăţând despre faptul că Pământul este viu şi are un spirit, nu este o „chestie moartă” care trebuie exploatată pentru câştigul oamenilor. Probabil că ţi s-ar fi spus că vremea are un spirit, copacii au spirite, uliul, piatra, muntele şi întreg Pământul şi fiinţele de pe Pământ au spirite.

Şi probabil că ţi s-ar fi spus că, pentru a trăi ca şi fiinţă umană în mijlocul acestor lucruri vii, ar trebui să acţionezi având respect şi consideraţie în toate acţiunile pe care le întreprinzi. Ţi s-ar fi spus că viaţa unui animal ucis la vânătoare este sacră şi ţi-a fost dată ca şi dar preţios, nu ca un bun care este luat pur şi simplu fără pic de consideraţie faţă de el.”

Fragment dintr-un articol despre șamanism scris de Nicholas Wood și tradus de Ioana-Maria Iliuţ. Tot articolul îl găsiți aici.

Și continui eu...

... Dacă oamenii din zilele noastre ar mai simți sacralitatea naturii, poate că nu s-ar mai întâmpla ce se întâmplă azi cu masacrarea pământului pe care trăim. Dacă oamenii ar realiza că, așa cum noi suntem înzestrați cu un suflet, la fel sunt înzestrate și toate ființele vii de pe acest pământ (și chiar și cele în general privite ca ne-vii: stâncile, apele...), poate ar pune în aplicare acel concept de „iubire de aproape” nu numai în cazul aproapelui uman, ci și față de natură și pământ. Pentru că toate sunt conectate. Pentru că toate sunt animate de același spirit. Pentru că astfel ar simți apartenența nu numai la specia umană, ci la întregul pământ.

Pentru că noi, oamenii, nu suntem mai presus de natură și nu avem nici un drept de viață și de moarte asupra ei. Dimpotrivă, ar trebui să fim recunoscători că ea ne primește atât de iubitoare în sânul ei. Ea poate trăi fără noi. Noi nu putem trăi fără ea. Noi suntem parte din ea, și ea nu ne este proprietate personală pe care să o putem exploata cum dorim. Lucru ironic, dacă stăm să ne gândim la modul în care mulți își privesc proprietățile materiale în ziua de azi, posesiunile, „comorile” lor.

Dacă oamenii de azi ar mai simți că natura este însuflețită, că natura este sacră (divinitatea nu este ceva abstract, undeva acolo sus, oh, nu!) și că tot pământul este, de fapt, o mare familie, poate că nu s-ar fi ajuns la situația de acum – specii dispărute, poluare, masacre, nesimțire umană și tot restul...

Doar câteva gânduri...