Un an mai verde?

Ce tare mi-aș dori asta... Dar mi-e foarte greu să îmi păstrez optimismul și dedicarea atunci când, unde mă întorc, dau peste câte o veste proastă. Și nici n-ai cum să nu le afli, decât în cazul în care ești total ignorant, nepăsător și nu te interesează nimic (poate doar cariera, shoppingul, businessul, mașina, iPhone-ul etc.)... atunci în mod sigur balonul de săpun în care trăiești rămâne intact și bine merci.

Balonul meu de săpun s-a spart, însă, săracul, cu multă vreme în urmă. Și asta pentru că mă mai uit, din când în când, în jurul meu și aflu cum: albinuțele mor pe capete (și oricât ar spune unii că „li se rupe de albine” - da, da, citatul e exact și spusa îi aparține unui tip oarecare, consemnată fiind într-un comentariu pe Facebook la linkul de mai sus... - dacă albinele dispar, la fel se va întâmpla și cu 90% din plantele care ne servesc drept hrană, medicament etc.); cum „diverși” încearcă să implementeze legi care mai de care mai... nici nu știu cum să le zic, dar în mod sigur ați auzit de ele: Codex Alimentarius (și faptul că noi suntem, pe zi ce trece, din ce în ce mai atrofiați și nici măcar nu mai observăm, auzim, comentăm, ce să mai vorbesc de a face ceva: We Become Silent...) sau European Directive on Traditional Herbal Medicinal Products (THMPD), ambele amenințând accesul la hrană sănătoasă, vitamine, plante medicinale și terapii naturale; cum apa noastră cea de toate zilele, Aurul Albastru, fără de care nu ar mai exista viață pe Pământ și pe care o percepem ca un drept ce ni se cuvine, devine, încet-încet, bun economic și, în același timp, este în pericol datorită poluării, abuzului etc.; și câte altele... Iar ce am pomenit mai sus nu sunt decât unele din chestiunile de care m-am „lovit” recent (ultimele 3-4 zile)...

E o vorbă: „Speranța moare ultima”. Așa o fi? Pentru că vocea speranței mele se aude din ce în ce mai încet, abia o mai percep. Dar eu tot sper că pot să mai sper.

Până una alta, simt nevoia să fac ceva, totuși, pentru resuscitarea speranței (sau a optimismului meu) și pentru un an mai verde. E vorba, în esență, de un experiment personal, de o schimbare - personală, of course, pentru că toate schimbările încep din interior. Îmi zumzăie în cap vocea lui Jung: "As any change must begin somewhere, it is the single individual who will experience it and carry it through. The change must indeed begin with an individual; it might be any one of us. Nobody can afford to look round and to wait for somebody else to do what he is loathe to do himself. But since nobody seems to know what to do, it might be worth while for each of us to ask himself whether by any chance his or her unconscious may know something that will help us." (C.G. Jung)

Și mi-am adus aminte ce scriam acum câteva zile într-un (soi de) jurnal:

Anul acesta a venit fără ca eu să mai îmi fac planuri în ceea ce-l privește, fără să mai concep liste peste liste de țeluri de urmărit, dorințe de îndeplinit și așa mai departe. L-am lăsat să vină în liniște, cum dorește el, mai rău sau mai bun, fără așteptări din partea mea și fără să-i cer nimic.

O singură dorință am avut (sau țel, dacă vreți): aceea de a trăi mai natural și mai aproape de natură (inclusiv adevărata mea natură), și asta pe toate planurile (fizic, mental, spiritual). Este vorba de un proces de schimbare pe care vreau să îl abordez într-un mod foarte organic, natural, observând natura și ciclurile ei, ascultându-i sfaturile și ascultându-mi intuiția. Poate o să revin asupra acestei chestiuni în zilele următoare. Acum îmi vine foarte greu să o raționalizez, pentru că acest gen de abordare nu prea are nimic de a face cu rațiunea. Ține mai mult de intuiție, simțire, senzație, emoție... De „a fi”, „a exista”, pur și simplu, în lume (natură) - o filosofie sau sentiment pe care noi l-am pierdut la un moment dat, dar strămoșii noștri îi percepeau esența... „A fi” așa cum un copac, sau o floare, sau o pasăre „este”...

“If we surrendered to earth’s intelligence, we could rise up rooted, like trees.” (Rainer Maria Rilke)